VISE TÂRZII

De ești pământ făcut din puf de nori In lumea asta parcă toți suntem actori, Acei care mimează roluri în neștire Și unii ce zdrobesc aripi de fluturi și iubire. De ești un cer senin sau mică cugetare Un suflet e -nsetat să bea din alinare, Apar din umbră niște ochi sfredelitori Ce se rotesc de un sens, urmăritori! De ești un suflet pe pământ și ai și milă, De vietate, de om, și tot ce mai respiră, Vei cunoaște lumea aceea ălor drepți, Plin de iubire de oameni și înțelepți. De ești pământ Elena Buldum Copyright @

Elena Buldum Copyright @ Un ropot de ploaie, plângând ; Îmi picură geamul retinei, Miroase a iarnă curând Și, tu mă supui doar rutinei. Afară -i lumina difuză... Te bâjbâie parcă tăcerea; Și inima ta mă refuză... N-acceptă măcar mângâierea. Un ropot de ploaie, plângând L-ascult cum zornăie gândul; Mi-e sufletul așa lăcrimând... Că nu mă petrece nici vântul. Din sunete-mi fac o vioară Și arcușul să -ți cânte un dor, La mine tot iarnă-i afară, La tine să -ți fie ușor!

ascultam Chopin în șoapte și deodat-o simt pe noapte care mușcă înserarea între valuri reci și marea  Elena Buldum Copyriht@

@Copyright   Nu eram conștient și gata! Că eram ” rățușca cea urâtă” Și i-am zis iubitei să mă scoată din curtea gâinilor moțate... Nu eram conștient și gata! Cât eram de mare... încăpeam în gura crocodilului care m-ar fi înghițit într-o secundă Nu eram conștient și gata! că se deschide poarta și pot trece dincolo într-o viață nouă!

M-a privit Luna senină Printre nori cu fruntea lină, Avea prinsă -n păr și flori... Împletite din ninsori. Se uita cu ochi de vară Pentru a nu știu câta oară, Intr-un cenușiu de humă Pe un cer cu nori din spumă! ................................................. Luna mea e frământată Ca o pâine în covată  :) Printre nori Elena Buldum

Elena Buldum Copyright@ In coasta unei stele îmi ghemuiesc dorința Îmi picură iubirea doar dor cu foc nestins; Am pagini de -mplinire și acolo-i neputința Că nu mă vezi pe mine de amăgire prins! Ca să răspund uitării și să despart un drum Ce duce fără altul pe căi de -neînțeles, Și nori pufoși s-adun să mă-nvelesc-n fum Acum îmi fac ideea ce agonii-mi țes! Spre răsărit de zare-ntr-un oftat de îngeri Pe suflet mi-l hrănesc cu nesfârșite plângeri, In fiecare iarnă sunt mai sărac cu-o vară; Și așa mereu eu zac și sufletu-mi doboară!

Când trântești ușa în nas cuiva, să te gândești că lovitura doare rău de tot - Elena Buldum

Noi ne-am iubit, dar roși de piedici; Cu tot ce-i rău, cu tot ce vine... Nu știu dacă suntem puternici Să trecem peste tot cu bine. Dezamăgiri sub multe forme, Dorințe cu a lor ardoare, Cu lovituri și răni enorme Doar tragice, fără valoare. Noi ne-am iubit, ca -ntr-un joc De dragoste mereu rănită, Și i-am făcut un cerc de foc, Că inima se zbate sfârșită; Noi ne-am iubit, mare scofală- Ai zice: după acest calvar- Cu sufletul plin de -ndoială Noi ne-am iubit puțin și rar. Noi ne-am iubit Copyright @ Elena Buldum

Copyright@ Întinerim de dor și așteptăm în prag Brăduțul noastru ne este foarte drag, Ii înălțăm lumină pe steaua călătoare Și multă purpurină din puțină ninsoare. Fulgi de omăt pe brațe cu câteva steluțe Au tonuri și nuanțe și multe luminițe, Împodobit cu flori miroase a  iasomie, Și tot ce-l-nconjoară are multă magie. Întinerim mereu de credem în povești În brazii de Crăciun ce fac să-ntinerești Și fulgii de omăt au inimă de ghindă... Cu sufletul năvalnic să-i cânte o colindă!

Copyright@ La hotar de țară ninge cu năluci Numai amintiri -ntre sfinte cruci, Mulți se nasc-n rai, alții mor -n iad Țara noastră piere-totul este fad. Sprijiniți de gânduri ce se sting mereu Ochii mulți ai vieții au un Dumnezeu, Porți de amintiri care se deschid Pentru unii oameni au atins un vid. Peste tot bolnavi, de dor și durere, În robite trupuri care ce să spere, Numai viața lor este -o avere Ce le dă și forță și multă putere.

Lupta de putere și -ngropate cruci C-a sosit momentul, n-ai un' să te duci, Pământul respiră vremuri care poate... Soarta lumii noastre se decide-n toate. Demonii minciunii, sufletul ni-l cere, Să-l lăsăm la vamă-i singura avere, Ne-am plătit cu sânge casta libertate Țipătul dreptății are ochi de moarte. Fiecare rană, n-are niciun scut, Tot se adâncește-ntr-un strigăt mut... Îngerii se plâng de așa durere Care ne-a cuprins pe toți în tăcere.

Ca să jignești nu-ți trebuie mult, ca să repari ceea ce ai greșit va dura o veșnicie! Elena Buldum Aruncând cu pietre în omul nevinovat este ca și cum ai ridica mâna împotiva tatălui! Elena Buldum ”Din străfundurile Terei vin blesteme cu noroi”, pentru noi, din cer vor veni blesteme de la Dumnezeu, pentru păcătoși! Elena Buldum Fiecare experiență urâtă te transformă în caracter puternic! Mijloacele de a face bine sunt la îndemna oricui, răul însă nu se mai poate repara! Elena Buldum

Un noiembrie -n pas de tangou Vrea să danseze din nou, Mă scoate la dans în furou Și rămâne deodată tablou; Am cel mai frumos chimonou, Brumar își scoate -un lasou Ce se agață chiar de popou, Îmi strecoară mâna -n depou, Cu alta -și scoate -un stilou Și scrie sub un mantou " Domniță dansezi, bolerou"! Un noiembrie Elena Buldum Copyright @

ROSTROS ENCENDIDOS Poema de Andrés  André Cruchaga Traducido en rumano de Elena Buldum Recuerdo sólo la mirada pulverizada en la garganta, esa bruma de calles sedientas y esos delirios diestros de las palabras. Sin puertas desconfío del tiempo. Una lápida siempre es una invocación deshabitada. Además de las nostalgias, huyo de mis miedos, de la sed peligrosa por los relojes, quizá de la grieta de  los espejos en el bolsillo. (Recuerdo su primer jadeo y su vertiginosa dulzura y su inenarrable cuerpo y su sed absoluta: ahora sólo dejo que el tiempo se recupere de reinventar el paraíso. En la lección del más allá ensordecen las palabras. Todo fue a manos llenas.) Barataria, 2016 FEȚELE APRINSE Poem de Andrés Cruchaga Tradus în limba română de Elena Buldum Îmi amintesc doar privirea pulverizată în gât, această brumă de străzi înfometate și aceste iluzii de calificare ale cuvintelor. Fără porți nu am încredere în timp. O piatră de mormânt mereu este o invocare nelocuită. După nostalgi

M-am consolat și nimeni n-o să știe Povestea nostră cu un final banal, Ce mi-a ars pe inimă de vie- Pân' la sfârșit având un trist final. De mâine nu mai iubesc pe nimeni Sub acești nori ce fulgeră și tună! Pământu' - nsămânțat ce-i semeni! Fără iubire, va crește, doar minciună. În ochii mei de un smarald, sublimi, Au început de-ndată să pălească; Nici îngerii cu aripi- heruvimi Nu pot lumina să le-o -mblânzeacă! Iubirea mea se stinge ca un soare; O clipă vălul cel strălucitor I- acoperă puterea ei cea mare Ce voi face și cu doritul dor. Ce forță mi le-a scos în cale Și se ghidează după care lege A cărui conduită și morale Le constrânge fără a le-nțelege. În suflet trist, oftatul lung- l scot; De dimineață umblu și tot rătăcesc În mintea mea și orele socot Și încetez a vrea să le gândesc. Cu ochii blânzi și inima tot bună Cu zâmbetul mereu cam întristat Din amintirea asta tristă după urmă Eu, liniște în suflet n-am aflat. Cu ochii blânzi C