Lume deposedată
Imi dezvelesc lacrimile de gura rătăcită de stele
Nu mai luminează întunericul cuprins de remușcări
Plâng cât pot la stele și margini de lume
Lume deposedată de simțul iubirii absolute
Este ca un gol mâncat de omizi.
Oamenii își târâie burțile inutile înspre nonsens
Cel mai grav este ca fiecare are apucături de șacal.
Înghite fiecare pe cine poate și devorează cu plăcere pe cine vrea.
Asta este esența umană pe care o ungem fără rost
Cine suntem, de unde venim, unde ne îndreptăm..
Spre nimic și dezastru stelar.
Atunci o să priviți cum o să moară universul
Va cădea pe fiecare picătură de suflet
Suflet care nu va primi mântuire ci profan până în măduva oaselor.
Elena Buldum copyright