VISE TÂRZII

Când prin inimă le trece vol Cuvinte pe aripi de iubire ...Și speranțele-mi sunt frunze Le alung pe-un nor în vânt Le visez în vis pe toate În altarul meu le plâng. Mi-e durerea sfâșietoare; Tânguiește pe răcoare- Sârguința mi-e ardoare Trece clipa și mă doare- Te-am ținut în brațe-o clipă, Și pe pleoape,..a-fost un gând- Vătămată-s pe-o aripă, Ce tristețe și-n cuvânt! Din speranțe și durere Deznădejdea-mi dă putere Dumnezeu și-a noastră vrere E voință și ce-mi cere? În a temniței cu gratii, Să-ating a ta inimă, Sub zabrele ce au cratii, Timpul cine le-mbină. Interzisă stă iubirea-mi, Îi pui lacăte pe cord Urcă frejul de fasole-ți, Printe picături se sorb. Câtă viață mai petrece Acest gând și ea o rază, Tot prin inimă le trece O iubire ce visează!

Pergament... Elena B11.33 De ce-ai plecat, Și n-ai mai stat, Să te decizi Tu vrei s-alegi Si tu culegi Doar tu optezi Și când suspini Ai șters Din minte-un legământ De ce-ai plecat Te-ai aplecat ai înclinat N-ai ascultat și n-ai plecat cu ochii triști și -întristați îndurerați tânguitori și dezolanți Și n-ai plecat N-ai ascultat Ești fără glas Și voce n-ai fără grai În nopți târzii cu pași înceți sau lenți să nu rămâi învingi treci alegi să fii poți trăi sau să nu fii De ce-ai plecat n-ai vrut să știi dar recunoști și nu cunoști înțelegi recunoști dar vei avea când vei găsi Și n-ai plecat n-am uitat te-am iubit adevărat am plecat te-am lăsat și n-am uitat.

Cât pământ... Elena Buldum Și câtă frunză...câtă iarbă Limba mea, mie mi-e dragă, În cuvinte dragi grăiește Limba mea-i pe românește Cântă doina mi-o jelește. Cât pământ, și câtă țară Limba mea ca o comoară; Din bătrâni e adunată E izvor, apă curată În cuvinte mi-e scăldată. Câtă viață am în mine Limba-i patria din noi Este-o țară în nevoi... Picurând lacrimi și ploi. Limba mea, e-o sărbătoare, E și flori la cingătoare Și la horă joc cu foc E tradiție și loc. Câtă țară, câtă glie Și cât sânge de s-ar curge Pe-o bucată de moșie Lacrima pe obraz de scurge.

Risipește-mi... Elena Buldum 12.59 Când adie vântul și ramul se usucă, O lacrimă pe-obraz se scurge și se zvântă, În ofilite crengi tristețea-mi-o frământ; Mi-e inima înfrântă îmi plânge în cuvânt! De dor, când timpul îmi las-o cicatrice; Ce o scobesc în palme, în zilele de ieri, E inimă rănită îmi lasă semn și-o cruce; Cu pași mărunți în viață înaintăm,  stingheri! Să ne iubim în repetate rânduri, Să mă alinti în toamne infernale Să nu mă risipești prin gânduri, În șoapte risipește-mi și îndoeli banale!

Să nu mai pleci.... Elena B14.29 Ești tu devină dragoste! Mi-ai dat un deget și nici măcar nu-ai întrebat De ce-am intrat ,cum am intrat! Cu cheia răsucită-n ușă Ești o floare, ești o brandușă Sau ești mai pregătită Dorești, să fii iubită! La ușă ai batut  cioc,cioc Ai întrebat, ți-ai făcut loc! Te-ai cuibărit în sân la mine Te-am mângâiat cu doruri line Îmbrățișarea a fost tandră E inocentă, copilandră Ești tu devină dragoste,când vii! Că nu întrebi și inima intri fără să știi Chiar dacă gândurile-s reci Și nu asculți și nu înțelegi De ce te duci ,rămâi,aș vrea să-ajungi Cu funii să mă legi ,să mă strângi Și să te leg strânsă-n zadar Să nu te treci , când pier și când ochii-s reci , Să numai pleci.!

Fire împletite Buldum Elena Viata zâmbește-n colțuri de buze și soarele-i surăde în câteva frunze  spală ochii triști, de negură închiși cu razele de soare din luminiș boabele de rouă scaldă fața nouă înfiorează sprâncene și lacrima-n gene fir cu fir împletit în două fără picături de ploaie picură o rază bălaie cu privirea către cer pot să cer nu pot dorințe doar rămân mister parfumate de liliac de flori uitate găndurile le adun în ram de flori miros un alun. 13.05  

Cad frunze... ElenaBuldum 11.23 Frunze palide-aplecate Sunt lăsate și uitate În copac încovoiate ... Vântul suflă și le bate: Creangi și ramuri arămii, Patosul tu șă mi-l mențíi În culori vii, colorate De necaz sunt înfocate. Adie frunze-s presărate Un covor de flori uscate Adunate sfărâmate... Sunt atât de supărate.