VISE TÂRZII

Când ești pace și nu ești război Împarți un ajutor la zâmbete și ploi, Atunci îi înmulțești pe anii amândoi Și orice răutate o scurgi din ochii goi.. Zidarii vieții noastre sîntem singuri Cu mâna noastră construim un viitor, De împarți doar bunătate te asiguri Ca opera ta -ntreagă să aibă un croitor. De legi într-un buchet numai iubire Ținută strâns de multă sinceritate Îți coși pe drumul vieții fericire Fără pic de ură culegi doar bunătate. Elena Buldum Copyright

Elena Buldum Copyright @ N-am durere, câte lacrimi, Nici părere să-mi exprim... Separate printre cratimi Cum ne fac să nu mai fim! N-am tristețe, câte lacrimi Cum iubirea ta de mine Din adânc de dor și patimi Niciodată nu mai vine!... N-am cuvinte și nici vise, Cum nici voce să te plâng... Pe coperți de cărți-s scrise Cu lacrima din ochiul stâng. N-am tristeți, câtă mâhnire, Mă învăluie-ntr-o clipă Imi cuprinde a mea simțire Și pe inimă o- nfiripă!

Din ce e construită viața Dacă nu ca să te bucuri De ce iubim doar suprafața Și punem preț pe multe lucruri. De ce trăim de azi pe mâine Pe o planetă așa mare Și unii n-au un colț de pâine Alții o au și gustă sare. De ce ne tot mințim pe noi Noi înșine că sîntem frați Și când ajungem la nevoi Suntem de ură măcinați. De ce ne chinuim degeaba Să strângem averi cât mai multe Și graba știți că strigă treaba Cu suflete atât de slute. Din ce e construită viața Dacă mințim pe toți din jur Că este fragilă ca ața Acesta-i adevărul pur. De ce purtăm ranchiună-n suflet Și nu avem un Dumnezeu Voi știți c-o națiune pură Este creștină mai mereu. Vă întrebați c-am fost creați Să aducem pe pământ lumină Să fim uniți mai mult ca frați Să avem cu toții o inimă.

În lumea celor ce cuvântă Mă simt străin în țara mea În lumea celor care-o cântă Și cei mai mulți ca pe manea. Sînt mai străin ca niciodată Și neamul ce este frânt Și drama-n inimă o poartă Până ajunge în mormânt. Iubiții mei frați ce mai sînteți Aceea ce se numesc frați Pe inimă din piept nu o scoateți Nu fiți de ură măcinați. În lumea celor ce cuvântă Observ ușor cum neamul meu O dramă trăiește, se întâmplă Acuma chiar sub pieptul meu. O sun pe mama și pe tata Pe singurul reper contez Că neamul meu nu este gata Și sper să-i mai rămână-un crez. Speranța n-a murit în suflet Dragii mei părinți și buni Sătui îs pașii mei de umblet* Mi-e dor de casa mea cu pruni. În lumea celor ce cuvântă Din locul de unde provin Am fire albe pe sub tâmplă Acolo am ajuns străin. Probabil nu mă recunoașteți Pe mortul ce este ucis Din vina celor ce-i cunoașteți Ce multe crime au comis.

Lângă copacul din grădină Aș vrea să fac mai mult lumină Să cânte păsări, poate ciori În viața asta am comori Am daruri multe de oferit Am coșul plin de dor , iubit... Le sap și le cultiv mereu Cu aripa din duhul meu Le îngrijesc să înflorească În casă vieții, părintească De-acolo -mi vin multe splendori Ce azi, sunt simple ațe, sfori Ce împletesc minunea vieții În pragul drag al tinereții. De-acolo am plecat în lume O pasăre cu dor și nume Tinuță-n brațe de un înger Atuncea când din suflet sânger. Minunea este pe pământ Mă bucur că o văd și cânt. De astăzi sunt poate ce sunt...? Elena Buldum Copyright

Să nu uităm de unde am plecat Și lutul pentru case frământat, Cu forme când mai mari sau mici Făceau părinții noștri mulți chirpici. Ei, frământău din lutul pregătit Cu paie numai bun pentru cârpit, Își construiau case din chirpici, Se ajutau pe -atunci părinți, bunici. Și omenia se vedea de la o poștă La toți de le săreau opincii, Iar astăzi orice faptă bună costă Opincii s-au înlocuit cu multe vicii. Nu se înțelege mamă cu copil Și vorbă bună e tabu ceva ostil, E rău mai mereu la înălțime De amestecă prostimea prin mulțime. Și tot mai mult uităm de unde am venit Din cei mai mulți săraci fără venit, Cu sufletul bogat plin și oameni buni Acuma așteptăm mai mult minuni. Cerșim cu mâna-ntinsă la străini, Din țară noastră alungați ca niște câini, Cu munca lui românul e-o povară Aici în lumea largă și în a lui țară. Elena Buldum Copyright

Sunt copita călărețului imaginar Se aude nechezatul morții dincolo de orizont Un orizont împărțit de trecut și prezent Caii nopții gonesc sub un asfințit de iluzii Se taie praful nopții în priviri calde de umilință Cine aude scrâșnetul unei păreri neîmplinite? Sufletul doare din interior spre exterior Iese un arc de fum suflat de vânt Parcă se oprește timpul în loc unde se ascultă griji. Ele vorbesc despre o tristețe profundă Își are rădăcina în tangibil și de neatins Câte degete se petrec singure Pe aripa păsării rănite Numai pene și puf Intr-un trup dezgolit și suflecat pe toate părțile Că să încapă mănușa unei presupuse răniri Din profunzimea ei răsar clipe uitate de lume. Elena Buldum Copyright.