Piesa de teatru
drepturi rezervate doar autorului.
Mi-au plăcut dintotdeauna proiectele frumoase, de mic copil eram sufletul scenetelor, printre multe altele îmi plăcea să organizez evenimente, spectacole de teatru între noi cei mici. Visam să devin o vedetă de cinema, dar pentru vârsta pe care o aveam , era doar vis inocent de copil. Am fost un copil precoce , cum se spune pe la noi, una, pentru că eram ” toată o inimă” și alta, puneam cele mai tăsnite întrebări, iar de ce-ul? era tot timpul pronunțat. Tatăl meu îmi povestea că-ntruna din zile, mă luase cu el la o partidă de fotbal, și eu îi pusesem atâtea întrebări, că pur și simplu, nu găsea soluție, adică , ce să mai răspundă. La o întrebare de-a mea de ce turturele au penele cenușii?. Mi-a răspuns, că așa s-au născut ... un răspuns pe care eu a spus el: că nu prea l-am gustat și nu a putut să mă facă să tac.
Povestea este că aveam vreo nouă ani eu și împreună cu alte fete și băieți, ne adunam cam vreo cincisprezece, douăzeci de copii în spatele Căminului Cultural din localitate.”Fete și băieți cucuieți” dornici de o partidă de joacă, pe vremea aceea , nu exista calculator, televizorul era alb, negru, și aveam puține emisiuni pentru copii, așa că singura noastră plăcere era să ne jucăm în aer liber, chiar nu ne trebuia nici mâncare, fuga-fuguța, alergam toată ziua, precum niște zburdalnici. Care mai de care fiecare avea talentul său, unul făcea de actor. Era Mircea care avea un umor aparte și ne făcea să ”râdeam cu lacrimi” .Ancăi îi plăcea să cânte. Locuia la oraș cu părinții ei, dar în vacanță venea la bunici. Ea ne spunea mereu, că vrea să devină vedetă” Meseria ei preferată” Ioana ne citea divin. Învăța pe rupte la școală, citea tot ce prindea la bibliotecă și-și făcuse pasiune pentru scris și citit. Recitea cu o voce caldă și blândă emoționa până la lacrimi pe toții cei care o ascultau. Cel ce cânta din frunze, era Mihai , tatăl său fiind cioban cu oile el prinsese să fluiere din frunze de acolo. Aveam regizor pe Cristi, un bun matematician, le avea cu calculele , științele exacte îi plăceau cel mai mult, dar teroria nu o domina, oricât ar fi dorit. Dar îi plăcea mult să comande, și era cel mai indicat pentru acest post(!) Dansatoare, era Paula , dansul oriental sau dansul din buric o făcea să simtă mai aproape de cultura orientală, că ne spusese într-o zi că bunicul ei ajunse pe la noi în țară cam pe vrea otomanilor, vorbesc de câteva sute de ani în urmă. Avea rădăcini puternice și se vedea clar că-i place.
- Ce să mai, cu toții eram cei frumoși virtuoși artiști...
-Au pus la cale spectacolul niște minți inocente de copii iluzionați și cu poftă de joacă ieșită din comun. Joaca dea șotronul, rațele și vânătorii, lapte gros, ascunsea cu mingea, țară-țară, vrem ostaș! ș.a.a.m.d...
În colbul uliței din fața porții sau locul din spatele căminului cultural cu spații de joacă. Săream și zburdam ca iezii și ne apuca și noaptea și noi nu ne mai duceam pe la casele noastre, măcar să dormim. Veneau părinții noștri după noi și abia atunci ne dădeam plecați. Nu ne-era nici foame , nici somn și nici frig, indiferent de anotimpul de afară. Că era iarnă, că era vară sau primăvară , or, toamnă!
- Ăștia eram...noi toți!
Sceneta era bineînțeles compusă și scrisă și de regizorul talentat, pe vremea aceea o bună prietenă de joacă de foarte mulți ani. Mi-o aduc aminte o fată uscățivă cu părul blond, condițe lungi de păr ce-i atârnau pe umeri. Avea părul cel mai lung dintre toate fetele.
-Ce să mai o talentată!
- Zis și făcut!...
Totul era aranjat, băncile din parcul respectiv, rezervate, pentru că era parc minunat, unde toate mămicile își plimbau copilașii pe acolo. Cu mulți castani care făceau niște flori albe, bine, castanele nu erau din acelea comestibile.” Erau sălbatice și mama mereu, mereu mă avertiza să nu cumva să le mânânc să nu mă întoxic. Că aveam alergie și mi se înroșea pielea. Nu spun că era un pom cu fructe necomestibile și eu chiar le mâncăm, până într-o zi când am făcut niște crampe la burtă, și pe urmă m-am potolit. Cu casa aproape, adică curtea dădea în spatelelui acelui loc de joacă, ”rezervat de noi”, își avea locuința doamna învățătoare, Rodica Corodeanu care mereu ne supraveghea, își mai arunca privirea la noi, și ne spunea: să fim cuminți. Să ne jucăm frumos, că așa ne învăța la școală , să ne respectăm unii pe alții.
Fiecare aduceam pături pentru cortine, coronițe de flori, împletite din flori nemuritoare, scena era gata, pregătită. Astea erau materialele pentru a ridica scena, chiar dacă improvizată. Actorii noștri erau bine instruiți, ce și cum să facă! Cum să procedeze? În fine, fiecare avea rolul lui bine planificat, și bine gândit. Pentru că fără repetiție nu se putea face nimic, repetam prima dată, să vedem , dacă cineva știe textul, să nu-și încurce rolul. Toți în final erau pregătiți pentru ziua mult așteptată și minunată. Emoții mari la unii, pentru că am uitat să spun, erau la primul debut artistic. De artist, nu oricine are talent, și emoțiile erau mari.
-Da-ți dlumul la spectacol ne spuse un copil ceva mai mic decât mine sub cinci anișori! Un frate de-al artiștilor participanți. Pentru că ei erau spectatorii, chiar frații noștri, nu aveam pe cine invita, la așa spectacol. Foarte plăcut suprinsă am fost de reacția lui, și să văd deasemenea bucuria pe chipurile lor minunate de inocenți. Unii erau ”mituiți ”cu caramele să aibă răbdare, să stea cu noi, gândul lor era numai la joacă, nu la jocuri de oameni mari, cum ne spuneau ei.
-Cum așteptau micuții, ziua specatacolui! Ce ochișori aveau! Nu prea nerăbdători, ne cam dădeau bătaie de cap, pentru că trebuia să-i și supraveghem.
Pentru că deja v-am spus , pregătirile erau intense, aproape zi de zi făceam repetiții.
-Cine ne erau spectatorii? Frații noștri cei mai mici sau câte o rudă tot de vârsta noastră.
Pentru că la urma urmei, au observat joaca noastră inocentă, niște copii mai mari.
Și ne luau la întrebări...
-Hei, mucoșilor, ce faci voi acolo?
Și noi supărați că ne spuneau mucoși, ne vedeam de ale noastre, organizați să nu răspundem provocărilor celor mai mari decât noi, așa era epoca, aveam respect profund. Așa era societatea atunci, nu ca acum respectul , nu mai există și fiecare face ce vrea.
In fine, toți nerăbdători, dar cu mari strângeri de inimă, că nu aveam spectatori mai mulți, si nici bilete la vânzare, că așa auzisem noi pe la părinți și văzusem noi pe la televizor cum se organizează o piesă de teatru. Cei drept ne frământam, actorii trebuiau și plătiți sau răsplătiți totuși cu ceva. Se apropia ziua cu repeziciune ziua noastră cea mare.
- Ce să facem!
- Cum să dregem mohorul, și ce ne-am gândit!
- Hai, îi invităm pe frățiorii noștri, erau toți mici, fratele meu avea un an și jumătate și mai erau , de doi ani, sub cinci ani toți frații celorlalți copii. Că, de, nu aveam pe cine, am făcut din frunze de tei invitații, să atragă spectatori, numai parfum erau și dădeau bine în culoarea verde a naturii. Că nu erau bani pe atunci la îndemâna copiilor, am stabilit ca fiecare să aducă câte o caramea. Pe vremea aceea mi-aduc cu drag aminte, în colțul parcului, nenea Cuciug vânzător de dulciuri, asta era meseria lui, așa a fost toată viața lui, avea un magazin și vindea caramele bune și gustoase cu un leu cuciugul de caramele și un gust deosebit.
-Zis și făcut!
A venit și ziua mult așteptată. În ropode de aplauze și strigăte de bucurie, cât ne țineau plămânii de se zguduiau pereții Căminului Cultural! Vai, ce hărmălaie! Eram noi cincisprezece și cu frațiorii noștri ne-am adunat vreo douăzecișiopt de bighidii mici, fără astâmpăr, dar nerădători nevoie mare să vedem actorii și actuația lor. Fiecare trebuia să-și joace rolul nemaipomenit de bine, toți erau talentați, fiecare la ce se pricepea el mai bine. A fost un succes acel spectacol care îmi va rămâne pe retina ochilor mulți ani de acum încolo, cea mai dragă amintire din câte am avut în toată viața mea.
Toți erau mulțumiți într-un anume fel, dar unii nu prea, pentru că auzise ei pe la unii, că actorii jucau și trebuiau plătiți cu bani. Ce bani? De unde să-i scoatem!
- Ce aud vocea unuia, noi am jucat degeaba! Vrem și noi ceva, nu, am muncit atâtea săptămâni și am adus și lucruri de acasă, pentru că poate am uitat să spun fiecare își aduse câte ceva ce tura -vura, aveau dreptate micuții.
Atunci m-am gândit să împărțim toate caramelele care le-am primit la intrare în spectacol. Eram cincisprezece actori și frățiorii noștri au fost treisprezece, cam treisprezece caramele aveam, vorbesc total.
Cum să procedăm, ne-am gândit și le-am tăiat bucăți; să ajungă la fiecare măcar așa să ne îndulcească sufletul, și efortul nostru în ziua aceea a fost răsplătit măcar cu ceva, nu a fost făcut în zadar, efortul. Mie mi s-a revenit jumătate de caramea dar am împărțit-o cu fratele meu mai mic, abia aștepta, că așa mă învățase mama și tata, să împart cu cineva să nu mănânc niciodată singură. Fericiți că ziua a fost minunată, săltând într-un picior pe altul , un fel de” țurca”, i se spunea, am ajuns repede acasă.
-Ei, copilași pe unde umblați: ne întrebă mama? Ne aștepta în fața porții rozându-și unghiile de atâta așteptat. Curioasă și ea cum de mă jucam cu frățiorul meu mai mic. Că până atunci nu prea mă jucasem cu el având o diferență destul de mare de vârstă și nu mă potriveam la joacă. Mie îmi plăcea să fac de profesoara cu el, și-i dădeam teză la limba română. Într-o zi venise și el cu un alt copil, dar acela era avertizat de tortura mea , cea cu tezele și probele la limba română. Eu, cum îi vedeam și pregăteam pixurile și foile , că subiectele erau deja făcute.
În ziua aceea mi-aduc aminte că le-am dat teza, ei nu au zis nimic, fratele meu era ca o fată, nu-mi ieșea din cuvânt, au început să scrie, dar eu fiind profesoara am zis că ies puțin afară, să beau nițică apă, și când mă reîntorc, iai de unde nu-s...!
-Au zbughit-o la joacă , n-au făcut nimic ce le-am cerut eu. I-am căutat prin toată curtea și chiar mă speriasem, am luat bicicleta să -i găsesc să mă pot liniști, adică să nu le dădeam de urmă, într-un târziu m-am liniștit, că am dat de ei, se jucau cu alți copii, dar foarte speriați că i-am găsit acolo.
În fine, de atunci am înțeles că joaca de copii, indiferent care ar fi ea, sau îndiferent de vârstă, este inocentă, copii sunt dornici de joacă, să sară în sus. Cele mai multe chiote, strigăte, ghenunchi juliți, bocete, zgârieturi,..ș.a.a.m.d ...face parte dintr-o lume de poveste, lumea copilăriei, un tărăm minunat, pe care trebuie să-l prețuim și să disfrutăm de el și să continuăm să ne jucăm, că până la urma urmei, noi cei adulții de azi, devenim maturi prea repede, dar cu sufletul de copil, nu te poți întâlni toată viața, și mai este un lucru deosebit de important să-i facem fericiți pe vlăstarii noștri, cei care sunt generațiile viitoare și până la urmă viitorul nostru. Să lăsăm o amintire frumoasă, tuturor!
Și cred că îl dorim pentru noi toți, pe de-o parte special, minunat și unic, ca un tărâm de basm.
Povestea este că aveam vreo nouă ani eu și împreună cu alte fete și băieți, ne adunam cam vreo cincisprezece, douăzeci de copii în spatele Căminului Cultural din localitate.”Fete și băieți cucuieți” dornici de o partidă de joacă, pe vremea aceea , nu exista calculator, televizorul era alb, negru, și aveam puține emisiuni pentru copii, așa că singura noastră plăcere era să ne jucăm în aer liber, chiar nu ne trebuia nici mâncare, fuga-fuguța, alergam toată ziua, precum niște zburdalnici. Care mai de care fiecare avea talentul său, unul făcea de actor. Era Mircea care avea un umor aparte și ne făcea să ”râdeam cu lacrimi” .Ancăi îi plăcea să cânte. Locuia la oraș cu părinții ei, dar în vacanță venea la bunici. Ea ne spunea mereu, că vrea să devină vedetă” Meseria ei preferată” Ioana ne citea divin. Învăța pe rupte la școală, citea tot ce prindea la bibliotecă și-și făcuse pasiune pentru scris și citit. Recitea cu o voce caldă și blândă emoționa până la lacrimi pe toții cei care o ascultau. Cel ce cânta din frunze, era Mihai , tatăl său fiind cioban cu oile el prinsese să fluiere din frunze de acolo. Aveam regizor pe Cristi, un bun matematician, le avea cu calculele , științele exacte îi plăceau cel mai mult, dar teroria nu o domina, oricât ar fi dorit. Dar îi plăcea mult să comande, și era cel mai indicat pentru acest post(!) Dansatoare, era Paula , dansul oriental sau dansul din buric o făcea să simtă mai aproape de cultura orientală, că ne spusese într-o zi că bunicul ei ajunse pe la noi în țară cam pe vrea otomanilor, vorbesc de câteva sute de ani în urmă. Avea rădăcini puternice și se vedea clar că-i place.
- Ce să mai, cu toții eram cei frumoși virtuoși artiști...
-Au pus la cale spectacolul niște minți inocente de copii iluzionați și cu poftă de joacă ieșită din comun. Joaca dea șotronul, rațele și vânătorii, lapte gros, ascunsea cu mingea, țară-țară, vrem ostaș! ș.a.a.m.d...
În colbul uliței din fața porții sau locul din spatele căminului cultural cu spații de joacă. Săream și zburdam ca iezii și ne apuca și noaptea și noi nu ne mai duceam pe la casele noastre, măcar să dormim. Veneau părinții noștri după noi și abia atunci ne dădeam plecați. Nu ne-era nici foame , nici somn și nici frig, indiferent de anotimpul de afară. Că era iarnă, că era vară sau primăvară , or, toamnă!
- Ăștia eram...noi toți!
Sceneta era bineînțeles compusă și scrisă și de regizorul talentat, pe vremea aceea o bună prietenă de joacă de foarte mulți ani. Mi-o aduc aminte o fată uscățivă cu părul blond, condițe lungi de păr ce-i atârnau pe umeri. Avea părul cel mai lung dintre toate fetele.
-Ce să mai o talentată!
- Zis și făcut!...
Totul era aranjat, băncile din parcul respectiv, rezervate, pentru că era parc minunat, unde toate mămicile își plimbau copilașii pe acolo. Cu mulți castani care făceau niște flori albe, bine, castanele nu erau din acelea comestibile.” Erau sălbatice și mama mereu, mereu mă avertiza să nu cumva să le mânânc să nu mă întoxic. Că aveam alergie și mi se înroșea pielea. Nu spun că era un pom cu fructe necomestibile și eu chiar le mâncăm, până într-o zi când am făcut niște crampe la burtă, și pe urmă m-am potolit. Cu casa aproape, adică curtea dădea în spatelelui acelui loc de joacă, ”rezervat de noi”, își avea locuința doamna învățătoare, Rodica Corodeanu care mereu ne supraveghea, își mai arunca privirea la noi, și ne spunea: să fim cuminți. Să ne jucăm frumos, că așa ne învăța la școală , să ne respectăm unii pe alții.
Fiecare aduceam pături pentru cortine, coronițe de flori, împletite din flori nemuritoare, scena era gata, pregătită. Astea erau materialele pentru a ridica scena, chiar dacă improvizată. Actorii noștri erau bine instruiți, ce și cum să facă! Cum să procedeze? În fine, fiecare avea rolul lui bine planificat, și bine gândit. Pentru că fără repetiție nu se putea face nimic, repetam prima dată, să vedem , dacă cineva știe textul, să nu-și încurce rolul. Toți în final erau pregătiți pentru ziua mult așteptată și minunată. Emoții mari la unii, pentru că am uitat să spun, erau la primul debut artistic. De artist, nu oricine are talent, și emoțiile erau mari.
-Da-ți dlumul la spectacol ne spuse un copil ceva mai mic decât mine sub cinci anișori! Un frate de-al artiștilor participanți. Pentru că ei erau spectatorii, chiar frații noștri, nu aveam pe cine invita, la așa spectacol. Foarte plăcut suprinsă am fost de reacția lui, și să văd deasemenea bucuria pe chipurile lor minunate de inocenți. Unii erau ”mituiți ”cu caramele să aibă răbdare, să stea cu noi, gândul lor era numai la joacă, nu la jocuri de oameni mari, cum ne spuneau ei.
-Cum așteptau micuții, ziua specatacolui! Ce ochișori aveau! Nu prea nerăbdători, ne cam dădeau bătaie de cap, pentru că trebuia să-i și supraveghem.
Pentru că deja v-am spus , pregătirile erau intense, aproape zi de zi făceam repetiții.
-Cine ne erau spectatorii? Frații noștri cei mai mici sau câte o rudă tot de vârsta noastră.
Pentru că la urma urmei, au observat joaca noastră inocentă, niște copii mai mari.
Și ne luau la întrebări...
-Hei, mucoșilor, ce faci voi acolo?
Și noi supărați că ne spuneau mucoși, ne vedeam de ale noastre, organizați să nu răspundem provocărilor celor mai mari decât noi, așa era epoca, aveam respect profund. Așa era societatea atunci, nu ca acum respectul , nu mai există și fiecare face ce vrea.
In fine, toți nerăbdători, dar cu mari strângeri de inimă, că nu aveam spectatori mai mulți, si nici bilete la vânzare, că așa auzisem noi pe la părinți și văzusem noi pe la televizor cum se organizează o piesă de teatru. Cei drept ne frământam, actorii trebuiau și plătiți sau răsplătiți totuși cu ceva. Se apropia ziua cu repeziciune ziua noastră cea mare.
- Ce să facem!
- Cum să dregem mohorul, și ce ne-am gândit!
- Hai, îi invităm pe frățiorii noștri, erau toți mici, fratele meu avea un an și jumătate și mai erau , de doi ani, sub cinci ani toți frații celorlalți copii. Că, de, nu aveam pe cine, am făcut din frunze de tei invitații, să atragă spectatori, numai parfum erau și dădeau bine în culoarea verde a naturii. Că nu erau bani pe atunci la îndemâna copiilor, am stabilit ca fiecare să aducă câte o caramea. Pe vremea aceea mi-aduc cu drag aminte, în colțul parcului, nenea Cuciug vânzător de dulciuri, asta era meseria lui, așa a fost toată viața lui, avea un magazin și vindea caramele bune și gustoase cu un leu cuciugul de caramele și un gust deosebit.
-Zis și făcut!
A venit și ziua mult așteptată. În ropode de aplauze și strigăte de bucurie, cât ne țineau plămânii de se zguduiau pereții Căminului Cultural! Vai, ce hărmălaie! Eram noi cincisprezece și cu frațiorii noștri ne-am adunat vreo douăzecișiopt de bighidii mici, fără astâmpăr, dar nerădători nevoie mare să vedem actorii și actuația lor. Fiecare trebuia să-și joace rolul nemaipomenit de bine, toți erau talentați, fiecare la ce se pricepea el mai bine. A fost un succes acel spectacol care îmi va rămâne pe retina ochilor mulți ani de acum încolo, cea mai dragă amintire din câte am avut în toată viața mea.
Toți erau mulțumiți într-un anume fel, dar unii nu prea, pentru că auzise ei pe la unii, că actorii jucau și trebuiau plătiți cu bani. Ce bani? De unde să-i scoatem!
- Ce aud vocea unuia, noi am jucat degeaba! Vrem și noi ceva, nu, am muncit atâtea săptămâni și am adus și lucruri de acasă, pentru că poate am uitat să spun fiecare își aduse câte ceva ce tura -vura, aveau dreptate micuții.
Atunci m-am gândit să împărțim toate caramelele care le-am primit la intrare în spectacol. Eram cincisprezece actori și frățiorii noștri au fost treisprezece, cam treisprezece caramele aveam, vorbesc total.
Cum să procedăm, ne-am gândit și le-am tăiat bucăți; să ajungă la fiecare măcar așa să ne îndulcească sufletul, și efortul nostru în ziua aceea a fost răsplătit măcar cu ceva, nu a fost făcut în zadar, efortul. Mie mi s-a revenit jumătate de caramea dar am împărțit-o cu fratele meu mai mic, abia aștepta, că așa mă învățase mama și tata, să împart cu cineva să nu mănânc niciodată singură. Fericiți că ziua a fost minunată, săltând într-un picior pe altul , un fel de” țurca”, i se spunea, am ajuns repede acasă.
-Ei, copilași pe unde umblați: ne întrebă mama? Ne aștepta în fața porții rozându-și unghiile de atâta așteptat. Curioasă și ea cum de mă jucam cu frățiorul meu mai mic. Că până atunci nu prea mă jucasem cu el având o diferență destul de mare de vârstă și nu mă potriveam la joacă. Mie îmi plăcea să fac de profesoara cu el, și-i dădeam teză la limba română. Într-o zi venise și el cu un alt copil, dar acela era avertizat de tortura mea , cea cu tezele și probele la limba română. Eu, cum îi vedeam și pregăteam pixurile și foile , că subiectele erau deja făcute.
În ziua aceea mi-aduc aminte că le-am dat teza, ei nu au zis nimic, fratele meu era ca o fată, nu-mi ieșea din cuvânt, au început să scrie, dar eu fiind profesoara am zis că ies puțin afară, să beau nițică apă, și când mă reîntorc, iai de unde nu-s...!
-Au zbughit-o la joacă , n-au făcut nimic ce le-am cerut eu. I-am căutat prin toată curtea și chiar mă speriasem, am luat bicicleta să -i găsesc să mă pot liniști, adică să nu le dădeam de urmă, într-un târziu m-am liniștit, că am dat de ei, se jucau cu alți copii, dar foarte speriați că i-am găsit acolo.
În fine, de atunci am înțeles că joaca de copii, indiferent care ar fi ea, sau îndiferent de vârstă, este inocentă, copii sunt dornici de joacă, să sară în sus. Cele mai multe chiote, strigăte, ghenunchi juliți, bocete, zgârieturi,..ș.a.a.m.d ...face parte dintr-o lume de poveste, lumea copilăriei, un tărăm minunat, pe care trebuie să-l prețuim și să disfrutăm de el și să continuăm să ne jucăm, că până la urma urmei, noi cei adulții de azi, devenim maturi prea repede, dar cu sufletul de copil, nu te poți întâlni toată viața, și mai este un lucru deosebit de important să-i facem fericiți pe vlăstarii noștri, cei care sunt generațiile viitoare și până la urmă viitorul nostru. Să lăsăm o amintire frumoasă, tuturor!
Și cred că îl dorim pentru noi toți, pe de-o parte special, minunat și unic, ca un tărâm de basm.