În
vieți zbuciumate...
Elena
Buldum
Cobori
înserare când genele-s
moi...
Mi-ascunde asfințite tăceri de la noi...
Ziduri
de gânduri, ce vieți zbuciumate
Robiți
laolaltă cu păcate-n jumate.
În
lanțuri întinse, iluziile din noi...
Sunt
zale cu vise legate-n nevoi
Că cerul nu poate curma suferința,
Și
nici orologiul să-alerge ființa...
În
spini ce umbresc a ochilor boare
Umbriți
de destin pe nopți și răcoare...
Păcate
se țin tremurânde de mână
Suspină
cerșind în noi să rămână?
Iubirea-i răpită de nălucile nopții-
Când luna se frânge la echinocții,
Un
rug înălțat tot mistuie cerul
Amintirile
se zbat înroșite cu fierul-
Furtuna
renaște în noi și vântul alungă...
Păreri
agățate în goană chemând-
Un
chip din icoane vrea să respingă,
Pe-a vieții cărare năucite zbierând!