Dacii noștri

La umbra unei crengi de nuc
Stătea un dac cu blana lui de lup,
Avea un brâu, și desenat un soare
Cel apăra de vijelii pe mare.

Și dacul nostru el trudea pământul
Cu vorba bună și așa-i era cuvântul,
Brăzda cu plugul și muncea a lui ogoare
Și nu ținea nici cont că-i pe ninsoare.

Era -nfrățit cu vestiții traci destoinici
Un neam, de-i știți, dintre cei și războinici,
Pe vremea aceea li se mai spuneau giganți
Nu se vindeau c' acuma pe talanți.

Cine venea și le călca a lor trudă
Erau acei ce le purtau pică și ciudă,
Din patru zări armate cu popoare multe
Veneau cu săbii și cuțite să le- ascute.

Și așa au rezistat în timp acestei uri
Ca să avem hrăni noi azi mai multe guri,
Să avem să spunem la ai noștri urmași
Că dacii noștri toți pe roată au fost trași!.

Autor: Elena Buldum