Imagini
suprapuse...
Elena
Buldum
Despletesc
părul cărunțit
și
mă agăț cu disperare
de
vorbe confirmate
la
timpul potrivit
că
ființa mea se privește
des
în oglindă.
Neliniștită
de gânduri închise
și
săpate adânc în obrazul
ridat
al vremii
fiecare în imaginația sa ține
fiecare în imaginația sa ține
aproape
și viața și moartea
Pot
afirma le adulmecă pe amândouă
Se
strivesc uneori între
ele precum
statui
topite de ceară.
Chiar
nu este nimic de făcut?
In
teriorul și exteriorul nostru
nu este altceva
decât
o mască a timpului devenită față nouă
cu
chip desfigurat.
S-a
născut odată cu noi viața și frica
și
odată cu moartea lașitatea consumându-și
toate
resursele prin diferite leacuri să poată fi invinsă.
Oglinda
din noi ne tulbură imaginea
în
interior și la exterior.
Am
obosit căutând tabloul perfect fără geamuri
și
margini întunecate.
Sunt
dizolvate în eterul universului!
Respir
pulsații pe minut
simt
că trăiesc dar nu disting chipul acela
care
mă privește fix.
Cu
ochii sclipind ca a unui leu flâmând
gata
și pregătit să-și devoreze prada
Fug
de mine, de imaginea animalului
hotărât
să mă risipească în bucăți.
Nu
îmi simt nici tălpile picioarelor
și
nici corpul, îmi simt doar trupul
în
formă de inimă roșie
gata
să cadă și-n cădere mă fac țândări
și
mă împrăștii precum cioburile
unei
oglinzi sparte.
Unde
este aceea plutire armonioasă?
Aceea
senzație de zbor lin
unde
nu mă sufocă plămânii
să pot respira profund
aerul
proaspăt al vieții!
Îmi
este frică să nu mă prefac
în
cenușă!
Imi
este teamă de trupul hidos
căzut
în gol pe pământ!
Accept
sau nu realitatea în convingerea
că
moartea nu este un chin.
Am
căutat cu ochii
să
nu împletesc într-o pânză
de
păianjen iluzia vieții.
Nu
am dat la o parte renunțarea
îl
port ca pe veșmânt nou.
Nu
doresc să trăiesc ca o jivină
lihnită
și însetată
fugând
și căutând mereu pulsul victimei.
Mai
bine pradă decât prinsă într-un trup sau carne putrezită.
Mă
tulbură dar mă și liniștește imaginea din oglindă
ce
este limpede ca unui râu.
În
tăcere devin propriul meu vraci.
Îmi
cauterizez singur toate rănile
în
pielea uscată și ridată de timp.
Acum
nu mai este loc pentru întoarcere.
Prea
plinul timp nu trebuie irosit
spulberat
fără rost în cele patru zări.
Acum
a venit vremea să-mi disting chipul meu
cioplit
din oglindă.
Suprapun
imaginea o strîng în pumn
caut
cu disperare aceea cădere în gol
chiar
dacă este dureroasă
ecoul
coboară lin
mă
liniștește pe un refren deja cunoscut
de
noi toți
odihnească-se
trupul în conjugarea
verbului
„a fi”!